această maladie poetică
despre care nici să şoptim
nu avem curajul
ne aşteaptă fiinţa ascetică
pe fiecare
în noaptea nemişcată neiertătoare
în noaptea mereu următoare înfruptîndu-se
din măduva spinărilor noastre imperiale
cu ochii ascunşi în cochiliile
metaforelor deflorate
ne junghiem vinovăţiile şi iubirea
în ospăţul viselor dezghiocate
cavaleri ai ordinelor de noapte
păşim în abluţiunea estetică drepţi
mirii nuntirii cu noi înşine cu semnele cu secundele
în cercul de focuri îngheţate
în umbre şi şoapte
întindem degetele răsfirate spre limbile flăcării
aproape tot mai aproape
între propovăduire şi erezie
acolo unde sîngele devine lapte şi curge şi plînge dăruindu-ne
doar atît cît să nu se transfigureze mult prea departe
urlîndu-ne uitîndu-ne numele
scriindu-l mereu şi mereu
nisip urcînd în sîngele nostru greu
învingîndu-ne
îmbolnăvindu-ne
de această poetică
naştere moarte