«Fiul omului, ce înseamnă acest cuvînt de batjocură, pe care-l întrebuințați în țara lui Israel: «Zilele se lungesc, și toate vedeniile rămîn neîmplinite?»
- Ezechiel -

„vor zice: „Unde este făgăduința venirii Lui? Căci de cînd au adormit părinții noștri, toate rămîn așa cum erau dela începutul zidirii!“”
- Petru -

    Uneori oamenii ne spun că problema majoră a trecerii timpului, a înaintării în vîrstă este pierderea speranței. Pentru că odată cu trecerea timpului ne rămîn tot mai puține resurse și tot mai puțin timp pentru a mai face ceva semnificativ în viață. Eu nu cred asta. Eu cred că marele pericol al vîrstei este cinismul. Cinismul este o funcție direct proporțională cu vîrsta. Cu acumularea de ani. Pentru că odată cu trecerea timpului acumulezi tot mai multe cunoștințe, tot mai multe experiențe, învățătură, informații. Înveți. Multe lucruri. Tot mai multe lucruri. Și te obișnuiești cu ele.

Înveți cum să reacționezi și să depășești pericolele. În același timp înveți că nimic nu merită sacrificiul enorm al emoțiilor sau atenției tale. Descoperi că niciun rău nu este atît de rău pe cît amenință să fie. Și niciun bine nu este atît de fascinant pe cît promite. Descoperi că nimic nu se schimbă. Că nimeni nu se schimbă. Politicienii rămîn esențialmente la fel, baleind dezechilibrați de la dreapta la stînga. Celebritățile rămîn în esență la fel, cu aceeași sclipire mucegăită și insipidă. Liderii religioși rămîn și ei aceiași, chiar dacă uneori mai trec prin COVID, neschimbați în eterna lor fățărnicie pretențioasă. Magnații pieței și ai puterii economice rămîn la fel de avizi și manipulatori. Arta și artiștii se chinuie perpetuu în același cerc. Nimeni și nimic nu pare să se schimbe. Prietenii joacă același rol condescendent al cumsecădeniei. Dușmanii sînt chinuiți de aceeași foame previzibilă după zero-sum game. Cu timpul înveți (este aproape imposibil să nu înveți) gesturile de kabuki theater pe care le presară fiecare în jurul tău. Fiecare din ei mînat de aceeași previzibilă frică, foame sau fugă de realitate. Și începi să te plictisești. Te plictisește viața, și tot acest teatru kabuki al ei.
    Acesta este, cred eu, marele pericol. Momentul cînd încetezi să mai crezi în inedit, inefabil sau intempestiv. În impredictibil, în incredibil și în... înviere. Pentru că oare cum poți juxtapune cinismul cu învierea? În acest univers neted și previzibil. În acest univers în care plutește aburul copleșitor al fatalității. Cinism și fatalitate cu care ne confruntăm fiecare, de la bătrînul Noe pînă la Derrida.
    Și totuși, este imposibil să nu te gîndești la asta în timp ce urmărești „the Golden Parade”, „parada faraonilor”, fastuos și macabru defilînd pe bulevardele din Cairo în sîmbăta Paștelor. Printre ei sarcofagul lui Ramses al II-lea (Ramesses the Great), faraonul care a simțit și a văzut cu ochii lui puterea nemaipomenită a Dumnezeului lui Israel atunci în noaptea primului Paște. Oare nu este inedit, incredibil,... aproape straniu, să vezi defilarea unui cadavru mumificat în timp ce „Dumnezeul celeilalte părți” își celebrează învierea? O cută semnificativă în continuumul spațio-temporal al predictibilității.
    Moartea este triumful cinismului. Uneori urmăresc emisiuni de arheologie și antropologie criminalistică. Este fascinant să privești rămășițele unui cadavru care a trăit acum 6000 de ani, sau acum 5000, 2000, 500, 100 de ani. Sau chiar acum 50 de ani. Ispita cea mai puternică este cinismul: Și ei au fost ca mine. Și eu sînt ca ei. Ne deosebește doar o amărîtă diferență de ani. Și eu voi fi ca ei. Și apoi totul va fi tăcere. Și cenușă, și țărînă. Toți gîndim inexorabil la fel.
    Singurul lucru nepotrivit în acest tablou este învierea. Învierea este asemenea unei crăpături, o fisură, o breșă în previzibilitatea netedă a cinismului. Învierea te sufocă cu explozia ei de lumină și nețărmurire. Pentru că, esențialmente, învierea nu aparține acestui sistem. Nu aparține acestei lumi. Învierea nu este posesia sau alegoria unei religii. Nu este escapismul unei filosofii. Învierea este acea scînteie incredibilă a unui univers pe care nu îl înțelegem pentru că rasa noastră l-a părăsit cu multe milenii în urmă. Lumea noastră este lumea morții și a minciunii. Lumea descompunerii și a adicției. Lumea noastră este fundamental scurtcircuitată. Este un cerc vicios. În lumea noastră singurul beneficiu al trecerii timpului este cinismul. Și cei mai înțelepți se lasă infectați de el. De bună voie. La fel cum te lași învăluit de mrejele unui drog. Dar... rămîne un drog. O evadare. O încercare disperată de păstrare a lucidității într-o lume eviscerată și sinistră. 
                                                    
    În noaptea primului Paște un tip bărbos s-a dus la niște oameni care scoteau apă de la fîntînă și le-a spus: Bă evreilor, vreți să fiți liberi? La care ei au răspuns rîzînd: Hai bă fi serios, că ne aude vreun egiptean și am mierlit-o.
                                                    
    Vedeți, esențialmente învierea înseamnă să nu fii normal. Cinicii sînt omeni normali. Sînt oameni care reacționează normal, previzibil, la realitate. Învierea te confruntă cu a alege să continui să fii normal și să continui să îți scoți apa de la fîntînă așa cum ai făcut-o toată viața, sau să alegi să faci ceea ce nu au făcut părinții tăi de zece generații (300 de ani). Să alegi să crezi și să te agăți de ceva ce este absolut nesigur și imposibil de controlat.
    Uneori mă amuză toată această poveste a învierii. Pentru că, la urma urmei, orice alt lucru din Scriptură poate fi explicat, alegorizat, teologhisit, interpretat sau răstălmăcit sub nenumărate soluții și forme. Dar ea, învierea, este ca o lovitură în plex. Te lasă brusc fără aer. Suspendat între viață și moarte. Între rațiune și nebunie. Învierea nu poate fi interpretată. Nu poți face filosofie din ea. Nu o poți pune în buzunar ca pe un Swiss-Army-Knife teologic. 
    Înțelepciunea mucalită a cinicului, toată ironia și siguranța lui devin desuete asemenea unui banc răsuflat, în fața învierii.
    Da, se pare că nimic nu se schimbă. Toate epifaniile și vedeniile poeților și profeților par strigăte deznădăjduite în pustiu. Asemenea pustiului auriu al Mițraimului. Nimic nu pare a se schimba: „toate-s vechi și nouă-s toate”.
    Cinismul este expresia cea mai fidelă a normalității în mijlocul realității. Învierea este triumful anormalității în continuumul spațio-temporal al acestei realități. Unii o numesc nebunie. Nebunie pentru Hristos.