Probabil, ca român ce trăiește „afară” de destul de mulți ani, ar trebui să tac. Mi-o spun eu ca să nu mi-o spună alții. Scriu aceste rînduri mai degrabă vorbind cu mine. Cineva spunea cîndva că unul din beneficiile pe care ți le aduce vîrsta este faptul că ajungi să înțelegi (pînă la urmă) că niciun rău nu este chiar atît de fioros pe cît pare și niciun succes nu este chiar raiul pe pămînt. Cu alte cuvinte, pentru sănătatea noastră, fiecare realitate trebuie servită cu cuțitul lucidității și furculița discernămîntului. România. Este destul de greu să vorbești despre acest subiect fără să implici emoție. Și se pare că nici nu prea ești luat în serios de români dacă nu implici emoție. Ca și cum adevărul curat românesc despre România trebuie să îți ridice temperatura corpului întotdeauna cu cel puțin un grad Celsius. Altfel, e orice altceva dar nu cu adevărat românesc. Probabil însă, această convingere profund înrădăcinată în noi este ceva ce ar trebui tratat cu mai multă suspiciune. De fapt, tocmai această asociere dintre emoție și autenticitate ne-a făcut (pe noi românii) de multe ori să pornim „la revoluție” din furie mai degrabă decît din convingere sau din rațiuni strategice. Este adevărat, mulți vor spune că toate revoluțiile lumii au fost în mare măsură revărsări de emoție populară. Și este adevărat. Dar tot la fel de adevărat este că revoluțiile care au realizat cu adevărat schimbări radicale în viața societăților respective au fost revoluții conduse de oameni care, mînați de multe ori de convingeri filosofice bine conturate, au elaborat stratageme și au plănuit succesul la rece. De aceea spuneam că sînt tentat să privesc emoția cu multă suspiciune în raport cu România. Aud foarte mult în zilele acestea vorbindu-se despre nevoia de schimbare în România. Aud oameni, de vîrsta mea, oameni care au fost contemporani adulți revoluției din 89, spunînd că, după 25 de ani, ani în care practic toate visele și speranțele le-au fost terfelite și spulberate, cred că a venit vremea cînd această țară se va schimba. România va deveni o altă țară, măcar pentru copii lor, dacă ei nu au apucat să îi vadă învierea. Aud oameni tineri vorbind cu patos despre faptul că s-au săturat, că nu mai pot răbda, că vor să își crească pruncii într-o altfel de Românie decît cea în care au crescut ei. Aud adolescenți care ne spun că sînt deciși să schimbe țara asta și sînt gata să îi înfrunte pe cei ce și-au bătut joc de români în ultimii 25 de ani, fie ei politicieni, afaceriști, biserică sau orice altă entitate. Aud că oamenii au ieșit în stradă. Cu miile. Încă o dată. Aud că oamenii speră, că vor, că cer. Vreau să vă spun ce cred eu despre toate aceste lucruri. Eu cred că nu se va schimba nimic în România. Nimic semnificativ, profund, esențial, vreau să zic. Știu că acest lucru sună cinic și brutal. Dar cred că este mult mai cinstit să (ne) spunem adevărul. Unul din lucrurile pe care le-am învățat în viață este că în esența lor nici oamenii și nici țările nu se schimbă niciodată. În cel mai bun caz evolueză. Puțin. Dar de schimbat este foarte, foarte greu. Este ca și cum ai crește în casă un tigru. Și speri undeva în adîncul inimii tale ca într-o zi, animalul respectiv să nu mai fie tigru. Nu ai vrea neapărat să devină om. De fapt nici nu știi exact ce ai vrea să devină. Dar ai vrea să nu mai fie ceea ce este. Ei bine, așa ceva nu se poate. Evident, mulți îmi vor spune că analogia mea este greșită. Că sînt prea cinic și fatalist. Că lucrurile se pot schimba. Că sînt atîtea țări care s-au schimbat. Aș vrea să îi întreb: dați-mi exemple! Dați-mi exemple de țări care s-au schimbat. Nu-mi dați exemple de țări care au prosperat pornind de la mizeria de după război și au ajuns la succes. Nu îmi vorbiți despre Japonia, Germania sau Corea. Aceste țări nu s-au schimbat în esența lor. De fapt tocmai pentru că au rămas foarte atașate de anumite lucruri foarte adînc înrădăcinate în ființa lor națională, tocmai de aceea au realizat ceea ce au realizat. Succesul, reușita, progresul nu se nasc într-o matcă sterilă. Este naiv să crezi asta. Există și țări în care dictatori oribili au încercat eforturi monumentale, aproape genocidale, pentru transformarea națiunilor lor. Priviți la China, Rusia sau Turcia. Istoria fiecăreia îți va povesti despre zeci de ani de atrocități închinate pe altarul transformării națiunii. Și evident, pe ici pe colo, se pot vedea anumite schimbări. Dar în adîncul lor, în esența lor, aceste națiuni s-au schimbat foarte puțin. La urma urmei, chiar în România, comunismul și socialismul, au fost încercări sîngeroase pentru transformarea nației. Și totul a eșuat. Așa cum știm. România ultimilor 25 de ani seamănă deznădăjduitor de mult cu România interbelică. Sau cu România de dinaite de Carol I. Evident, avem altă tehnologie și altă civilizație, dar metehnele, apucăturile, corupția morală a societății, de sus pînă jos, sînt izbitor de asemănătoare. Nu s-a schimbat nimic. Pentru că nu se poate schimba nimic. Există însă și elemente specifice României care mă fac să susțin că România nu se va schimba. Am să le înșirui aici: - o lipsă profundă și generalizată a spiritului comunitar în România - o lipsă profundă și generalizată a înțelegerii conceptului de lege și drept - efectele profunde ale creștinismului de tradiție ortodoxă - o lipsă de identitate națională, sau în cel mai bun caz o perpetuă căutare după aceasta - lipsa unei istorii democratice, a unei culturi politice și a unei tradiții parlamentare - un profund sentiment istoric de victimă (autovictimizare) - o profundă lipsă de optimism și încredere autentică în sine Text publicat prima dată pe data de 5 noiembrie 2015