Nişte dinţi ascuţiţi şi negri
Infipti in pamintul
Negru si reavan.
Melcii îl urcă leneşi şi umezi.
Roşul pămîntiu al ruginei
Îl pătează pe alocuri
Ca o vîrstă de toamne
Picurînd a octombrie.
Dar e înalt şi rece
La atingere.
Degetele lui îmi cuprind lumina ochilor
Şi îmi piaptănă gîndurile
Cuminţi şi plînse.
Furnici, multe furnici,
Nici nu-l bagă în seamă.
Pentru ele e ceva prea mare ca să existe.
Nici gîndacii roşii nu se împiedică în el,
Nici şerpii mici sau şopîrlele.
Toata lumea îl ignoră
Într-un dute-vino banal,
De parc provincial.
Numai buldogul cu priviri mate
Îşi lipeşte botul umed
De metalul lucios
Şi negru.
El nu poate trece.
Dar nici eu…
În înflorita gradină
De dincolo de grilaj.

Textul a apărut prima dată pe 31 ianuarie 2004 aici.