Poetul este manifestarea supremă a involuției umane. El și incapacitatea lui de a se adapta, de a supraviețui cu tot dinadinsul. Nu poți să nu fii uimit de atracția lui față de lucruri care nu folosesc propășirii speciei, de atracția lui față de imaginar și iluzii. Poetul este implicația logică a creației. Poetul există atîta timp cît este în pericol, atîta timp cît este vulnerabil, cît poate pierde totul. Pentru el este vital să fie pe o linie moartă, să nu aibă soluție. Să fie deznădăjduit. Cînd iese la liman, cînd izbîndește, devine flasc, insipid. Dispare. Chiar și în fața unui răsărit de soare poetul suferă puțin. Poetul nu poate fi decît romantic. Alte variante sînt doar artă. Iar poezia nu este artă. N-are importanță dacă scrie în antichitate, în evul mediu sau dacă e douămiist. Poetul e, în mod irecuperabil, romantic. Formele artei sînt pentru cei care nu pot fi niciodată poeți și se simt în siguranță acolo. Poetul este prizonierul nesiguranței. Poetul călătorește. Din loc în loc, din femeie în femeie, din moarte în moarte, din timp în timp. Dar asta este ceea ce se vede din exterior. Pentru că el are are un altfel de timp și alte dimensiuni ale spațiilor. Dacă vrei să comunici cu el, trebuie să eviți întotdeauna cuvintele aici sau acum. Poetul nu moare. El dispare, uneori, dintr-un om. Uneori, apare din nou. Sau nu mai apare niciodată. Asemeni unui virus, locuiește adînc în ființa infectată și se manifestă doar atunci cînd abilitatea de supraviețuire sau luptă cedează. Apare cînd ființa infectată nu mai poate - sau refuză - să se adapteze. Poetul este în permanență vinovat. În spațiul unui sistem moral despre care nici el nu știe prea multe. Un sistem în care el este și condamnat, și călău, și judecător. Moartea este un fel de noapte-ușă iar viața este coarda cea mai subțire a unei viori în care hibernează timpul. Poetul nu le vede, dar le pipăie. Poetul nu poți fi niciodată tu. Pentru că dacă ai ajuns la concluzia că ești, este cea mai mare eroare și, cu siguranță, cea mai mare prostie. Poetul este invidia neputinței. Este tînjirea după aripile pescărușului sau după rînjetul lupilor. Este foamea verde și durerea ochiului scos. Poetul stă, nu merge. Privește în gol, deși golul este un coș de gunoi. Poetul nu ești tu, pentru că poetul nu pune mîna, nu sărută, nu respiră. Poetul cu siguranță nu sînt eu.