În vremea aceea între noi lucrurile alunecaseră într-o altă direcție: aveam sentimente unul pentru celălalt dar nu mai aveam emoții. Ne resemnasem în exilul nobil al ideii de a simți. Așa îl numeam. Un lucru pe care îl discutam deseori. Goi, în amalgamul acela de perne și cearșafuri. La fel cum discutam despre divinitate sau despre amintirile ciudate ale vieților noastre, sau despre greșelile părinților. Ajungeam inexorabil la concluzia că dacă omul este cumva rezultatul straniu al unui proces evolutiv, oricît de complex și interesant ar fi aceasta, cu siguranță este și finalul lui. Abilitatea de a raționa și mai ales această plagă nobilă a sentimentelor erau un drum înfundat. Ne spuneam că e suficient să privești la Europa, cu milioanele ei de absolvenți de universitate care nu vor procrea niciodată. Tocmai pentru că aveau sentimente dar își disprețuiau emoțiile. Gata să adopte copii din Eritreea sau Bangladesh, sau cîini, sau pisici, sau elecronic pets. Dar nu să simtă cu adevărat disperarea aceea primitivă care te pătrunde atunci cînd realizezi că din beția inconștientă a emoțiilor s-a născut o cumplită responsabilitate de care nu vei mai fi absolvit niciodată. Nici America cu milenialii ei nu era departe. Dar noi, noi eram altceva. Noi eram asemeni unor epave dintr-o altă epocă. O epocă în care mai apucasem sălbăticia naivă și primitivă a simțurilor. Așa cum stăteam acolo, goliți pînă și de gînduri, ne iubeam fără a mai simți nimic. Sau aproape nimic.
Se făcuse pe nesimțite primăvară. Zilele se alungeau ca spinarea unei feline. Deveneau mai însorite, mai nestatornice. Asemenea nouă. Ne întîlneam tot mai des. Dar nu pentru că ne-o doream ci pentru că nu voiam să ne abandonăm. Începusem să ne suspectăm gesturile. Cînd te-am rugat să vorbim despre asta mi-ai spus că niciunul dintre noi nu este pacientul celuilalt. Pacient. Mi s-a părut ciudat cuvîntul. Ca o clasificare. Te-am întrebat cum ar trebui să vorbim despre aceste suspiciuni. Ai tăcut. Vreme îndelungată. Priveam spinarea ta arcuită și urmele ușor definite ale scapulei. Epiderma pare ceva straniu acolo. Aproape aristocratică în nuditatea ei. Așteptam răspunsul tău și, mărturisesc, devenisem puțin suspicios. Din nou. Era paradoxal. Ai întors capul, m-ai privit zîmbind ca și cum mi-ai fi ghicit gîndul. Mi-ai simțit în schimb indispoziția. Hai lasă, mi-ai zis. Puțină suspiciune nu strică la amor. Dacă știm că dușmanul veghează nu dormim la timonă, nu? Sau pe unde o mai fi dormind comandantul epavei. Am zîmbit și am lăsat noaptea aceea de primăvară să se destrăbăleze peste acoperișurile caselor. Noi alunecam într-o altă direcție. Pînă la dimineață.