Nişte dinţi ascuţiţi şi negri Infipti in pamintul Negru si reavan. Melcii îl urcă leneşi şi umezi. Roşul pămîntiu al ruginei Îl pătează pe alocuri Ca o vîrstă de toamne Picurînd...
Şăgalnice şi umede, Răsfrîngerile calde Ale soarelui În ape, Fărîmiţau globuri de lumină, Zdrobeau răceala albă A zăpezii, Lărgind pe maluri Între sălcii, Pete mari de reavănă Şi...
Poetul este manifestarea supremă a involuției umane. El și incapacitatea lui de a se adapta, de a supraviețui cu tot dinadinsul. Nu poți să nu fii uimit de atracția lui față de lucruri care nu folosesc propășirii speciei, de atracția lui față de imaginar și iluzii. Poetul este implicația logică a creației. Poetul există atîta timp cît este în pericol, atîta timp cît este vulnerabil, cît poate pierde totul. Pentru el este vital să fie pe o linie moartă, să nu aibă soluție. Să fie deznădăjduit. Cînd iese la liman, cînd izbîndește, devine flasc, insipid. Dispare. Chiar și în fața unui răsărit de soare poetul suferă puțin.
